http://www.poezie.ro/index.php/prose/13969078/Nume_de_cod_


Domnul de la Poliția Comunitară, pe care „mamaia” îl trezise din moțăiala de dimineață, se uită la mine ca picat din lună și se (mă) întreabă cu voce alto:
- Ce să fac eu, acum, cu dumneavoastră?
- Ați putea începe prin a mă ajuta să dau poleiul jos de pe mașină, îi sugerez timid.
- Asta nu-i în fișa postului.
- Atunci ia-ți fișa postului și citește-o, că sigur afli-n ea ce să faci, acum, cu mine! Dar hai mai repede, că se termină slujba!
- Păi vedeți, aici e problema, că în fișa postului nu zice cum trebuie procedat atunci când contravenientul zdrobește coada pisicii.
- În cazul acesta, avem de-a face cu o situație atipică. Uitați cum procedăm: întrucât eu mă grăbesc, iar dumneavostară sunteți în situația jenantă, penibilă și deloc competentă de a nu ști cum să acționați în cazul unei contravenții atipice, vă propun să ne luăm, elegant, la revedere.
- Păi și deranjul meu pân-aici?, încearcă omul legii să-mi sugereze s-o încalc, oferindu-i o „consolare” palpabilă. Cum mie, însă, nu-mi place să încalc legea, i-am oferit soluția de compromis:
- Sunt sigură că „mamaia” e nerăbdătoare să vă ofere o ciorbă suficient de fierbinte cât să vă frigeți la limbă. Arrivederci!, mai zic lăsându-l în drum, de vorbă cu pisica.

Mașina era un dezastru. Polei de colo până colo, iar roțile erau bine înfundate în zăpadă. Intru și dau drumul radiatorului și, între timp, îmi propun să-mi fac și eu încălzirea cu zăpada de la roată. Ce inspirată am fost când mi-am cumpărat lopățică de la Kauffland! Dar scoate-o dacă poți! Portbagajul mașinii, plin de polei, nu voia să se deschidă și pace.
Îmi amintesc, într-o fracțiune de secundă, că sunt femeie și că Dumnezeu nu degeaba a lăsat bărbați pe pământ. Și nu degeaba le-a dat întâietate. Aici avem de-a face cu o subtilitate rară. Femeile se supără că de ce i-a pus pe bărbați primii: primii în Biserică, primii la miruit și așa mai departe. Dar Dumnezeu, știind ce specie orgolioasă a creat din țărână și voind să-i pună pe umeri toată greutatea lăsându-i impresia în acest timp că vaaai, ce important e „omul” (adică bărbatul, v-ați prins, femeia nu e om), a apelat la acest truc ce a dat rezultate. Iar sărmanul bărbat, în cocoșismul său, nu a înțeles că această întâietate i-a fost dată tocmai pentru a primi ce-i mai greu pe umeri, punând astfel ființa fragilă a femeii la adăpost (unde-i mai greu? La război? Du-te tu primul, că venim și noi după aia! Ce, nu vrei? Vezi că Dumnezeu așa a zis, că bărbatul e primul! E rost de vreo inundație, vreun cataclism? Du-te tu, că noi avem de legănat copii!). Din păcate, se pare că nici această ființă (alcătuită deja din materie umană, nobilă, sanchi!) n-a priceput că ar fi bine să tacă și să se pună la adăpost, mimând admirația față de mușchii sexului total și diametral opus (vaaai, ce puternic ești!) ca și față de materia sa cenușie (vaai, cât de inteligent poți fi!) și să-și vadă de admiratul peisajului, în timp ce bietul bărbat (a naibii asemănare cu corbul lui La Fontaine!) trudește din greu, fiind în stare să are hectare întregi cu mușchii lui doar ca să dovedească femeii că are dreptate, sau să-și pună neuronii la treabă în căutarea celor mai alambicate soluții matematice pentru rezolvarea celor mai imposibile și mai stringente probleme ale omenirii, cum ar fi modificarea legilor reflexiei și refracției și a consecințelor dezastruoase ale acestora, atunci când oglinda te-arată mai grasă decât Ioneasca de la trei. Ei, n-ați priceput, n-ați priceput, surioarelor! Vorba ceea: Dumnezeu îți dă, nu-ți bagă și-n traistă! În cap, cu atât mai puțin. Că mai e o vorbă: de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. N-aveți decât să vă asociați în tot felul de instituții feministe și să vă rezolvați singure problemele. Eu, una, m-am săturat de reparat chiuveta, cu efecte din cele mai dezastruoase și impredictibile, de schimbat siguranțe, de dat zăpada de la roata mașinii și poleiul de peste tot. De azi, s-a terminat cu toate aceste corvezi! M-am hotărât să devin femeie. Cu alte cuvinte, să mă fac blondă, să dau ochii peste cap și să-mi mișc șoldurile în ritm de Bolero de Ravel, astfel încât să se cutremure toți mușchii masculini pe o rază de o sută de kilometri. Vă rog frumos să nu vă gândiți la măscări! Doar v-am spus că merg la Biserică! Ideea era să mișc măcar un mușchi care să-mi deschidă și mie portbagajul mașinii, înțepenit de la polei. Dacă mai găseam vreo doi (mușchi, că de neuroni nu-i nevoie în cazul de față), care să-mi dea și zăpada de la roată, mă puteam auto-proclama blonda anului. Dar ți-ai găsit! Bărbații ăștia-s mai inteligenți decât avem noi tendința să-i considerăm. Nu-i poți, domnule, păcăli, și pace! Oricât te-ai vopsi din cap până-n picioare, te miros de la o poștă că ești blondă contrafăcută. Oricât m-am străduit eu să mă dau Marilyn Monroe (ce-i drept, în mizerie), să dau ochii peste cap și să bat din gene (aia cu șoldurile mai ușor, că deja luasem o căzătură), n-am obținut mai nimic. O, ba da, m-am pricopsit cu niște sfaturi de toată frumusețea.
Îi zic unuia care hârjâia de zor la polei, două mașini mai în spate:
- Stimate domn (bătaie scurtă din gene), n-aveți cumva o lopată? Că eu, deși am, nu mă pot folosi de ea, întrucât nu pot deschide portbagajul mașinii (bătaie lungă din gene).
Mă așteptam să sară imediat, să se umfle mușchii-n el mai ceva ca-n Popeye marinarul după ce ingurgitează doza de spanac, să se înființeze lângă mașină și, cu o mână să-mi dea zăpada de la roata din față, în timp ce, cu cealaltă, mi-ar fi deschis portbagajul. Eh! Se vede treaba că m-am uitat prea mult la desene animate. Realitatea m-a izbit în moalele capului. „Stimatul domn” mi-a aruncat plictisit, fără să-și întrerupă hârjâitul:
- Lopată n-am. Și cu portbagajul mai străduiți-vă! Trageți cu forță, imposibil să nu-l deschideți până la urmă!
Descumpănită, mi-am pipăit cu îngrijorare zona de deasupra buzei superioare, întrebându-mă dacă nu cumva mi-a crescut mustață.
În timp ce-mi făceam în minte planuri de înființare a unei asociații feministe (Asociația femeilor fără mușchi, fără mustață, fără lopată și fără un „prost” bun la toate), mai văd trecând pe stradă un musculos și zic „Hai să mai acord o șansă speciei”. Reușesc să-i atrag, într-un final, atenția, după ce mă agit, strig, dau din mâini (enervanta aia de Marilyn Monroe ar fi fost suficient să clipească o dată și-i alinia mai ceva ca la proba de maraton).
- Stimate domn (bătaie enervată din gene), m-ați putea ajuta să deschid portbagajul? E înțepenit de la polei și…
- Nu zău! Să trag de el, să-l stric și după aia să mă pui la plată?
- A, ă, î, … domnule, stați puțin! Cum să fac așa ceva? Dacă v-am rugat, se înțelege că e pe răspunderea mea.
- Lasă-mă-n pace, cucoană! Câte d-astea n-am văzut la viața mea!
Hotărât lucru: cred că nu mi-a crescut doar mustață, ci și barbă. Mă uit în oglinda din stânga, dar n-am văzut nimic, că și aia e poleită toată.
Mă decid să nu-mi mai încerc farmecele pe nici un trecător și să mă descurc singură cum oi putea, așa cum, de altfel, m-am descurcat toată viața. Știam eu că, în afară de Dumnezeu, nu mă pot baza decât pe mine. Dar nu știu ce mi-a venit. Uite-așa! Am avut și eu chef într-o zi să fiu femeie. Și tot universul s-a-ntors împotriva mea.
Îi adresez satanei câteva de dulce (Să crezi tu, pocitanie, c-ai să mă-mpiedici să merg la Biserică! Să crezi tu c-ai să mă determini să păcătuiesc, judecându-mi aproapele care nu vrea să mă ajute la greu și gratulându-l cu invective care mai de care mai meritate cum ar fi: porc, idiot, cretin, fleșcăit, bărbat de carton, etc, etc!). Și-n timp ce ziceam, mi-l imaginam îngrămădit la roata mașinii sub formă de zăpadă bolovănită pe care o loveam cu picioarele. Și-i trăgeam, și dădeam, de se oprise din hârjâială până și vecinul de cu două mașini mai încolo, curios, nevoie mare, să vadă ce fac. Astfel am reușit să eliberez roata fără să mai am nevoie de lopată. Dacă mai și porneam…
Specia masculilor și-a spălat rușinea în fața mea printr-un taximetrist care, înțelegând ce intenții am, și-a lăsat taxiul baltă și a venit să împingă de mașină. Pesemne ăsta n-apucase să-mi vadă nici barba, nici mustața.
La Biserică am ajuns în cele din urmă, ce-i drept la ultimul „Amin!”. Norocul meu! Altfel, intrată prea bine în rolul lui Marilyn Monroe, te pomenești c-aș fi dat din gene la Părintele (pe care de cu toootul alte lucruri trebuie să-l conving), reducându-mi considerabil șansele de-a mai vedea vreodată Raiul.
Amin!